Home

În viaţã trebuie sã ridicãm o casã în care familia sã rãmânã unitã!
În viaţã trebuie sã ajutãm un copil sã creascã, dându-i puterea sã înfrunte lumea!
O viaţã trebuie sã fie asemeni unui pom cu rãdãcini adânci în trecut şi cu ramurile cãutând viitorul, în care visele noastre sã rodeascã frumos…O zi minunata plină de tot ceea ce a strans sufletul nostru al fiecaruia in el, de-a lungul vieții…

Reclame

Mărţişorul – origine şi semnificaţie

În vechime, pe data de 1 martie, mărţisorul se dăruia înainte de răsăritul soarelui, copiilor şi tinerilor – fete şi băieţi deopotrivă. Şnurul de mărţişor, alcătuit din două fire de lână răsucite, colorate în alb şi roşu, sau în alb şi negru, reprezintă unitatea contrariilor: vară-iarnă, căldură-frig, fertilitate-sterilitate, lumină-întuneric. Şnurul era fie legat la mână, fie purtat în piept. El se purta de la 1 martie până când se arătau semnele de biruinţă ale primăverii: se aude cucul cântând, înfloresc cireşii, vin berzele sau rândunelele. Atunci, mărţişorul fie se lega de un trandafir sau de un pom înflorit, ca să ne aducă noroc, fie era aruncat în direcţia de unde veneau păsările călătoare, rostindu-se: “Ia-mi negretele şi dă-mi albetele”.
Unele legende populare spun că mărţişorul ar fi fost tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte.
Acum mulţi ani, o femeie bătrână care se numea Dochia avea o fiică vitregă pe care o ura. Într-o zi de iarnă cumplită, Dochia i-a dat o haină foarte murdară cerându-i să o spele la râu până devine albă ca zăpada. Tânăra fată a spălat-o mult timp, dar pe cât o spăla ea mai tare, pe atât devenea haina mai neagră! Atunci a apărut un bărbat care se numea Mărţişor şi a întrebat-o de ce plânge. Ea i-a povestit ce i s-a întâmplat. Atunci Mărţişor i-a spus că posedă o putere magică şi i-a oferit o floare roşie şi albă şi a îndemnat-o să mai spele încă o dată veşmântul şi apoi să se întoarcă acasă. Când a ajuns fata acasă, pânza era albă ca şi neaua. Bătrânei Dochia nu i-a venit să îşi creadă ochilor. Ea nu ar fi crezut că fiica sa vitregă va reuşi să îndeplinească sarcina. Deodată, a văzut floarea din părul fetei. “De unde o ai?” o întrebă bătrâna, “este încă iarnă“.
Bătrâna crezu că primăvara a revenit şi plecă cu turma pe munte. Pe drum, vremea era frumoasă, aşa că a renunţat la cojoacele pe care le purta. La sfârşit, a fost însă prinsă de burniţă. Când a ajuns în vârf i s-a arătat Mărţişor: “Vezi cât de rău este să stai în frig şi umezeală” a grăit el, “tu, cea care ţi-ai obligat fiica să spele iarna hainele la râu.” Apoi a dispărut. Bătrâna a rămas singură pe munte, a venit gerul şi oile au fost transformate în pietre. De atunci roşul şi albul simbolizează lupta între bine şi rău, între iarnă şi primăvară…

Ce culoare are fericirea?

Ce culoare are fericirea?

Mă gândesc la culori..ce culoare are fericirea ?
Hmm..
În Galben văd culoarea copilăriei ,chemarea din povestea copilãriei , mi-l amintesc pe Creangă “ ieşi copile cu pãrul bãlai şi râde la soare cã doar s-o îndrepta vremea ..”
Verde…ooo, daa ! Păi , verzi sunt ochii mei 🙂
Verde…cãutãm cu privirea în fiecare zi de primãvarã, cu speranţa cã odatã cu trezirea la viaţã a naturii, vom cãpãta şi noi, tinereţe şi poftã de viaţã…
Roșu…oh , roşul florilor de mac..v-aţi gândit vreodatã câtã fragilitate ascunde floarea de mac, dar cu cât curaj îşi înalţã cupa spre soare, dorind parcã sã fie privit şi admirat ?
Albastru..culoarea apelor în care cerul îşi oglindeşte limpezimea, rugându-mã parcã, sã-i îmbrac culoarea şi astfel sã învâlui în undele sale, pe toţi acei care mã privesc si sa le daruiesc liniste. Vã amintiţi ce bucurie simţi când plin de nerãbdare, te arunci în valuri şi te laşi purtat de legãnatul lor …?
Violet…e-o viorea, o f firavă tămâioara…e parfum de liliac .E melancolia sfârşitului de sãptãmânã, asemeni amurgului când ziua îşi ia rãmas bun şi aprinde cerul, te cheamã parcã sã te opreşti din goana ta şi sã pãşeşti agale, privind în jurul tãu la tot ce te-nconjoarã, alintând cu privirea, oameni şi locuri deopotrivã…
Astfel, cercetându-mi sufletul, am aflat culoarea fericirii mele: lumina din ochii celor ce mã privesc, în care asemeni culorilor curcubeului, se împletesc încrederea, speranţa, bucuria şi dragostea de viaţã, pe care nu o poţi avea decât atunci când dãruind, primeşti fericirea..

Marele Ocean al Lui Dumnezeu

… Aș vrea să existe mai multi oameni care să spună despre ei că sunt fericiți; să fie ocupați să traiască frumos și să găsească frumosul in ce-i inconjoara; imi pare in ultima vreme ca fericirea nu mai este interesantă pentru oamenii din jur; intreb pe cineva de filmul preferat si imi raspunde cu vreun titlu cu multe suferințe, violență sau mai stiu eu ce; și nu pricep de ce să preferi așa ceva;
Stai de vorba cu vreo cunostinta, toate bune si frumoase și din senin incepe să-ți povestească o intâmplare groaznică despre vreun copil sau o alta nenorocire văzută la știri; și nu inteleg ce resorturi interioare te-ar determina sa ții minte așa ceva ba sa simti nevoia sa il inspâimanti si pe cel de langa tine; cineva imi spunea ca astfel de intamplari le dau oamenilor un sentiment de sigurantă , adica sunt norocoși că nu li s-a intamplat și lor; mie imi dau un sentiment de anxietate, nici nu vreau să mă uit intr-acolo…pe mine mă dor tragediile altora…mă dor pur și simplu …
Aș vrea sa fim cu toții fericiți. Și, dacă e să se intample și lucruri mai puțin frumoase să ne facem bine repede. Să fim recunoscători pentru binele din jurul nostru, pentru zâmbetul oamenilor dragi, pentru ca exista oameni care ne sunt dragi…
Adica să fie bine…adică să zâmbim …să fim picături de FERICIRE în Marele Ocean al lui Dumnezeu …

Ghiocelul…

A fost odată o rază de soare, era chiar fata cea mai mică și răsfățată a astrului luminos. Și tocmai pentru că era cea mai mică și mai răsfățată, tatăl ei o lasa sa zburde pe unde îi dorea inima. Și iată că, într-o bună zi, raza de soare a hotărât să se plimbe într-o grădină. Acolo era Raiul pe pământ, nu altceva: flori care mai de care mai colorate și mai parfumate se unduiau sub adierea blândă a vânticelului cald de primăvară!
– Ce-ar fi să aleg eu o floare frumoasă pe care să mi-o prind în păr? a spus raza de soare. Și, repezită cum era, s-a năpustit asupra grădinii, a cules o floare și s-a înălțat din nou în văzduh.
Toate florile din grădină au privit mirate către cer și au început să murmure:
– Ați văzut-o? Era frumoasă? Avea rochie de aur? Ce floare o fi ales prințesa?
– Cu siguranță a cules un trandafir, a spus un trandafir mare, catifelat și roșu, pe care boabele de rouă străluceau ca diamantele în soare.
– Ba eu cred că a fost una dintre noi, a murmurat o lalea galbenă, iar suratele ei dădeau din capete încântate.
– Nici vorbă de așa ceva! Le-a retezat-o un crin mândru. A fost unul dintre frații mei. Nu vedeți ce frumoși și parfumați suntem?
Până și o violetă mică, dar într-adevăr splendidă, a susținut că raza de soare culesese o violetă, și nu altceva.
Numai într-un colț cineva plângea. Era un ghiocel mic și firav, a cărui codiță fusese ruptă de trena rochiei de aur a prințesei.
Cum raza de soare nu era departe, l-a auzit și i-a părut tare rău. Și a rostogolit pe obrajii ei de aur o lacrimă ca o perlă, care a căzut pe codița cea ruptă a ghiocelului, vindecând-o pe dată.
Dar nu a fost numai atât. Prințesa-Rază de soare a venit lângă ghiocel și i-a spus așa:
– Biată floricică firavă, îmi pare tare rău că te-am făcut să suferi! Ce dorință vrei să-ți îndeplinesc pentru a-mi repara greșeala?
– Nu vreau nimic, a răspuns ghiocelul, lăsându-și frumosul căpșor în jos.
– Nu vrei frumusețea trandafirului, parfumul crinului, strălucirea lalelei? a insistat raza de soare.
– Bine, a încuviințat ghiocelul. Dacă vrei într-adevăr să-mi faci un dar, dă-mi voie să răsar primul dintre toate florile, de sub zăpada rece, iar parfumul meu abia simțit să-i facă pe oameni să se bucure și să știe că a venit primăvara!
Și chiar așa a fost. Raza de soare l-a sărutat pe ghiocel și vraja a fost făcută. Apoi a dispărut în înaltul cerului, de unde venise.
De atunci, ghiocelul este prima floare care ne zâmbește dintre peticele de zăpadă în fiecare primăvară, și toată lumea știe că vremea cea urată este pe sfârșite….

Legenda Marțișorului

Legenda Mărţişorului: Tânărul care s-a jertfit pentru a readuce Soarele

Mărţişorul este un simbol al primăverii, al revenirii la viaţă. La începuturi, acesta era reprezentat printr-o monedă, apoi s-a transformat în mici pietre de râu vopsite în alb şi roşu, înşirate pe o aţă.
Odată, Soarele coborî într-un sat, la horă, luând chipul unui fecior. Un zmeu l-a pândit şi l-a răpit dintre oameni, închizându-l într-o temniţă. Lumea se întristase. Păsările nu mai cântau, izvoarele nu mai curgeau, iar copiii nu mai râdeau. Nimeni nu îndrăznea să-l înfrunte pe zmeu, dar într-o zi, un tânăr voinic s-a hotărât să plece să salveze soarele. Mulţi dintre pământeni l-au condus şi i-au dat din puterile lor ca să-l ajute să-l biruie pe zmeu şi să elibereze Soarele. Drumul lui a durat trei anotimpuri: vara, toamna şi iarna. A găsit castelul zmeului şi au început lupta. S-au înfruntat zile întregi până când zmeul a fost doborât. Slăbit de puteri şi rănit, tânărul eliberă Soarele. Acesta se ridică pe cer înveselind şi bucurând lumea. A reînviat natura, oamenii s-au bucurat, dar viteazul n-a ajuns să vadă primăvara. Sângele cald din răni i s-a scurs în zăpadă. Pe când aceasta se topea, răsăreau flori albe, ghioceii, vestitorii primăverii. Până şi ultima picătura de sânge a flăcăului se scurse în zăpada imaculată.
De atunci, tinerii împletesc doi ciucuraşi: unul alb şi unul rosu. Ei le oferă fetelor pe care le iubesc sau celor apropiaţi. Roşul înseamnă dragoste pentru tot ce este frumos, amintind de culoarea sângelui voinicului. Albul simbolizează sănătatea şi puritatea ghiocelului, prima floare a primăverii.
De 1 Martie, românii au obiceiul ca părinţii să lege copiilor la mână sau la gât câte o monedă, pentru ca aceştia să aibă noroc tot anul şi să fie sănătoşi. Punerea mărţişorului se face de obicei înainte de răsăritul soarelui. El este dăruit, în zilele noastre, în principal copiilor, fetelor şi femeilor, pentru a le proteja gingăşia şi sensibilitatea.
Fetele se spală tot anul cu apa din zăpada rămasă până la 1 martie, pentru a fi frumoase şi drăgăstoase.
După 12 zile de purtat mărţişorul, acesta se scoate şi se leagă de un pom roditor, pentru a face multe fructe în anul respectiv. Se mai spune că dacă e vreme frumoasă, atunci vom avea o primăvară însorită….

RISIPEȘTE-MĂ ÎN TINE…!

RISIPEȘTE-MĂ ÎN TINE…!

Risipește-mă în tine, în arsenice cântări,
smulge focului din mine vâlvătăi în sărutări,
pe divane de cașmir îmi așază nemurirea,
lasă-mă să mă tot mir cum mă umple azi, iubirea,
frânge-mi nezăgăzuirea între sâmburi de migdal,
soarbe-mă-n tălăzuirea apei ce mă curge-aval,
stropii tăi de fericire și preaplin de dor nebun
să mă scalde în iubire, să-ți răsar și să-ți apun…
Risipește-mă în tine, ard pe creste, foc nestins,
şi doar ție-ți dau de veste câtă dragoste m-a nins…

Iliana Catanescu

… pentru liniștea din SUFLET

…pentru ieri și pentru azi,
pentru trecut și prezent,
pentru zâmbet,
pentru plâns…uneori,
pentru fericiri,
pentru cuvinte și pentru tăceri,
pentru zile senine,
pentru nopți cu vise pline,
pentru „Epilog” ca început nu ca sfârșit,
pentru căpsunici îndulcite cu dragoste,
pentru muntele-n doi,
pentru tine și pentru mine,
pentru noi,
MULȚUMESC PENTRU TOATE AMINTIRILE …TOATE…

CECITATE

CECITATE

Iubirea vine cu un soi de orbire
în care vederea ți se deschide
înăuntrul celuilalt, cercetându-l,
pipăindu-i marginile,
dar dorind ne-mărginirea,
citindu-i în Braille alfabetul
pe care acum, doar acum îl înveți,
cu amprentele arătătorului drept,
dinspre emisfera dreaptă,
cea responsabilă de procesarea muzicii,
de simțăminte şi de durere,
de transformarea imaginii în reprezentare,
în timp ce ne căutăm un echilibru
in emisfera stângă, cea rațională,
liniară, univocă, rece,
doar cu puterea gândului,
căci toate acțiunile noastre,
dar toate, ne contrazic,
proiectile lansate într-un fel de
autodistrugere, combinație letală
de „te doresc imposibil”,
cu ruperea de contingent, de orice,
dezrădăcinându-te, spre a te replanta
în alt pământ, locuit de celălalt…
te părăseşti pentru o altă patrie,
atunci când iubeşti.
Şi călătoreşti…şi înveți o nouă geografie:
a sufletului pe care ți-l descoperă lacrima,
în propriile-i izvoare, a munților de tăcere
sau a câmpiilor înflorite în culorile dorului,
a şesului pe care îți poposec gândurile, în aşteptarea lui, când se înserează în tine…
Şi mările ți se deschid, cu bărci amarate
de nu se ştie când, tocmai pentru călători în doi,
prin cețuri luminate doar de farul ce vine
dinlăuntrul tău, al lui, al veşniciei
oprite în cochilia secundei albe
ce ne desenează conturul,
pe pânza de păianjen a nădejdilor,
în ultima Poezie a trecerii…

Iliana Catanescu

Trăiește la timpul potrivit…

În fața marilor necazuri, adevăratelor necazuri , ne dăm seama, cu teamă, cât suntem de mici, de neputincioși.
Atunci când aceste necazuri li se întâmplă altor oameni, iar noi asistăm îngroziți de pe margine la prăbușirea lumii cuiva, realizăm ce înseamnă, de fapt, viața. Un fir de ață! Chiar așa este. În fața morții suntem cu adevărat uimiți de cât de repede se poate rupe acest fir de ață, cum un „pe curând” sau „ne vedem mâine” spus în grabă, se transformă într-o secundă în „adio”.
Câte vise năruite și câte întrebări fără răspuns rămân în urma acelor oameni pentru care „mâine” pur și simplu nu mai există…
Noi, cei care rămânem, cei care căutăm vinovați și așteptăm pedepse, ar trebui să învățăm, dar să învățăm cu adevărat ceva din necazurile altor oameni, la care suntem cu voie sau fără voie martori.
Să învățam să ne bucurăm de absolut fiecare zi, fie că e luni, că plouă, că e frig, că e prea cald, că nu mai avem bani în portofel, că planurile nu ne-au ieșit așa cum voiam sau că ne simțim singuri, trădați, blamați. De prea multe ori ne propunem să facem asta, dar de prea puține ori reușim cu adevărat să prețuim fiecare zi care ne este dăruită.
Să nu mai amânăm. Să trăim, să ne simțim vii, să ne simțim cu adevărat binecuvântați pentru că suntem sănătoși, pentru că ne putem bucura de lumină, de soare, de oameni dragi.
Să ne facem timp, în agendele noastre super încărcate să comunicăm mai mult cu oamenii din viața noastră, să le mulțumim că sunt, că îi avem, că îi putem iubi. Să le arătăm asta cât de des se poate.
Oameni buni, haideți să ne trezim în fiecare dimineață cu gândul lui Paler în gândul nostru:
„Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată.” și să trăim…
Cu bune, cu rele, să trăim. Să prețuim viața..zic