Amintiri din anii de școală

Amintiri din anii de școală…

( dedic aceste rânduri Doamnei mele învățător, Mihaela Popescu)

De câțiva ani mă tot întreb: Oare când și unde mi-am pierdut copilăria? Și acum am înțeles, copilăria nu moare niciodată. A mea trăiește pe undeva prin curtea școlii, pe lângă banca din clasa întâi, printre filele vechi de Abecedar, sau prin lecțiile de română sau de limba engleză atât de iubite și râvnite sau poate prin seratele din clasele a VII a și a VIII a petrecute in cadrul Cenaclului , cu vorbe tainice șoptite la ureche , cu muzică folk , cântată atât de frumos la chitară de profesoara de istorie, doamna Scalcau Paula …
Am să încep cu acel 15 septembrie 1977 când cu emoție și zâmbet de copil lăsam în urmă amintirea celor șapte ani de copilarie fericită.
Am trecut pragul școlii primare din oraș, Școala Generala nr 4 ,cu cls primare I- IV şi gimnaziale V -VII, cu frica unui nou început dar și cu emoție. Parcă mă văd in oglinda timpului îmbrăcată in uniform mea cu pătrățele bleu și șorțulețul albastru, toate apretata de mama, ciorapi albi ca spuma laptelui și pantofi negri de lac. Mama mi-a făcut două codițe în vârful capului exact ca ale unui personaj de poveste tare iubit de mine, Veronica, ambele legate cu fundițe albe. Cordeța era și ea la locul ei … O fetiță mărunțică …de Poveste ☺
În ziua aceea aveam să-mi cunosc colegii dar și pe cea care mi-a marcat viața și, fără a exagera, avea să-mi scrie destinul: Domnișoara mea învățător, Mihaela Galeatovici ( Mihaela Popescu actual) .
Am iubit-o din prima secundă. O tânără cu păr negru, strâns cu grijă într-o coadă, cu un breton perfect, cu o rochie Baby-doll, cu un zâmbet cuceritor…Doamne, nu-mi ajung cuvintele s-o descriu. Pot să spun că a fost și este dascălul pe care orice copil, orice familie, orice școală îl râvnește.
Am fost generația de aur a actualei Școli Petre Sergescu. În vreme aceea, două școli erau fruntașe , considerate elita: Școala Generală nr 4 și Școala Generala nr 2 .
Datorită devotamentului , inteligenței, tacticii, metodologiei și caracterului de o înaltă clasă al doamnei Mihaela Popescu, noi, clasa B eram considerată cea mai bună clasă a școlii și nu numai.
Cu același respect și prețuire îmi amintesc de Domnul profesor de Limba engleză, limba pe care am început să o studiez din clasa a II a , maestrul Hașegan. As putea spune că acești doi oameni mi-au croit drumul în viață și le mulțumesc din adâncul sufletului.
Doamna învățătoare mi-a fost întotdeauna exemplu de dăruire, conduită, moralitate ,iar domnul profesor Hasegan a fost cel care mi-a insuflat dragostea pentru această Limba minunată, Limba engleză.
O altă amintire este acel moment în care direcțiune școli a ales ca unii dintre noi să fim pictați pe peretele clasei în care învățasem 4 ani.
Fiind o clasă bine formată ,în clasa a V , am avut parte de profesori extraordinari , iar aici i-aș aminti pe cei care m-au marcat profesional: Domnul profesor de Limba și literatura română, Ionel Viorel , doamna profesoara de Limba engleză Ingheborg ( nu sunt convinsă că numele este scris corect).
De asemenea, as dori să ii menționez pe câțiva dintre colegii mei olimpici: Florin Fritea, Claudia Milea, Croitoru , Alin Popescu, Adriana Dogaru și Valentina
Clasa B a fost o clasă cu performante atât la învățătură cât și la competițiile sportive sau artistice. Reuniunile de la Cenaclul sau taberele de vacanță din Moldova sunt amintiri ce -mi revin adesea, iar unele dintre acele activități le-am reînviat de-a lungul carierei mele de dascăl… Da, de dascăl, pentru că ,așa cum mentionam mai sus, această Școală cu dascălii ei minunați, m-au influențat de așa manieră încât nu aș fi putut să mă îndrept spre o altă profesie. Datorită lor ,am fost un dascăl iubit și dorit timp de 26 de ani în România, iar acum, un om care într un timp relativ scurt ( 2 ani) a reușit să devină Leader în cadrul unei companii de renume din Danemarca .
Despre Școala Generala nr 4 as scrie un roman, iar despre dascălii acestei școli mult mai multe. Fiecare profesor în partea avea ceva unic, ceva care te făcea să-i îndrăgești materia, să mergi la școală cu o placere fantastică. Am să vă dau câteva exemple: profesoara de chimie Domnișoara Marinescu era destul de exigenta dar faptul că ne făcea să ne simțim atât de importanți în halatele noastre albe de la ora de chimie ,era un mare plus, la fel și profesoara de fizică Pirvu. Despre vocea puternică ca de soprană a profesoarei de sport, a doamnei Sprânceană Dorina cred că ar putea vorbi multe generații. Atât de puternică… spre exemplu, atunci când ne adunam în careul școlii domnia sa vorbea fără microfon. O profesoara minunată datorită căreia echipa de handbal a școlii a ieșit de nenumărate ori învingătoare.
Un alt profesor de renume, demnă de a fi menționată a fost doamna profesor Dacia , profesor de Limba română. Cu nimic mai prejos profesorii de matematică , doamna profesor Ciupagea și domnul profesor Mitică Cărbunaru…
Domna profesor Radu și domnul profesor Capraru întregesc catedra de elită a limbilor străine. Mulți, mulți, mulți profesori extraordinari și elevi de excepție.
Așa cum am mai spus, as scrie un roman dacă spațiu și timpul mi-ar perminte. Tocmai de aceea îmi închei povestea prin a-mi cere iertare de la cei pe care nu i-am menționat și totodată prin a le mulțumim tuturor, deopotrivă, pentru tot ceea ce m-au învățat să devin atât ca OM cât și profesional!!!
Mulțumesc, dragă Școala Generala nr 4 !!!
Îți urez ție, dragă Școală Petre Sergescu, să fii la fel de bună precum a fost școala amintirilor mele!!!! ❤

Iubește cartea

Interesantă poveste !

„A fost odată ca niciodată, într-o țară care se numea Morfologia, un împărat pe nume Substantiv. Acesta avea 5 fii: Nominativ, Acuzativ, Dativ, Genitiv și Vocativ. Pentru a verifica vrednicia fiecărui fiu, împăratul i-a trimis în lume, timp de un an, și apoi, în funcție de bogățiile cu care se întorcea, le dăruia ranguri înalte, pe care le-a numit funcții sintactice.
Astfel, împlinindu-se vremea, primul fiu, Nominativ, a venit la tatăl său și i-a adus 2 pietre prețioase pe care le-a numit Cine? și Ce?.
Împăratul s-a bucurat și lăudându-l i-a oferit funcțiile sintactice de Subiect și Nume predicativ.
Apoi a venit al doilea fiu, Acuzativ, care s-a dovedit a fi cel mai vrednic. Acesta a adus un cufăr cu o mulțime de diamante. Pentru diamantele: Pe cine? și Ce? a primit funcția sintactică de Complement direct, pentru diamantele: Pentru cine?, Cu cine?, Despre cine? a primit funcția sintactică de Complement prepozițional, iar pentru diamantele: Cum?, Unde?, Când?a primit funcția de Circumstanțial. Pe fundul cufărului a găsit împăratul și câteva smaralde: Care? Ce fel de? Câți? Câte?, iar pentru acestea i-a oferit funcția de Atribut.
Dativul, al treilea fiu, pentru că îi plăcea tâmplăria, asemenea fratelui său Genitiv, a venit cu un Cui de aur, iar pentru acesta a primit funcția sintactică de Complement indirect.
Genitivul a fost însă mai ambițios decât Dativul și a găsit 4 cuie de aur: A cui?, Al cui?, Ai cui?, Ale cui?, primind astfel funcția de Atribut genitival.
Însă Vocativul, cel mai mic, dar și cel mai leneș dintre fiii împăratului, s-a înfățișat înaintea tatălui său, cu mâinile goale, justficându-se că nu avut timp destul pentru a putea găsi ceva. Atunci împăratul, supărându-se, l-a certat spunându-i: „Vocative, să pleci din fața mea! Sunt foarte supărat pe tine, iar pentru aceasta nu-ți dau nicio funcție sintactică.”

Via Bianca Wollner

• 

Home

În viaţã trebuie sã ridicãm o casã în care familia sã rãmânã unitã!
În viaţã trebuie sã ajutãm un copil sã creascã, dându-i puterea sã înfrunte lumea!
O viaţã trebuie sã fie asemeni unui pom cu rãdãcini adânci în trecut şi cu ramurile cãutând viitorul, în care visele noastre sã rodeascã frumos…O zi minunata plină de tot ceea ce a strans sufletul nostru al fiecaruia in el, de-a lungul vieții…

Mărţişorul – origine şi semnificaţie

În vechime, pe data de 1 martie, mărţisorul se dăruia înainte de răsăritul soarelui, copiilor şi tinerilor – fete şi băieţi deopotrivă. Şnurul de mărţişor, alcătuit din două fire de lână răsucite, colorate în alb şi roşu, sau în alb şi negru, reprezintă unitatea contrariilor: vară-iarnă, căldură-frig, fertilitate-sterilitate, lumină-întuneric. Şnurul era fie legat la mână, fie purtat în piept. El se purta de la 1 martie până când se arătau semnele de biruinţă ale primăverii: se aude cucul cântând, înfloresc cireşii, vin berzele sau rândunelele. Atunci, mărţişorul fie se lega de un trandafir sau de un pom înflorit, ca să ne aducă noroc, fie era aruncat în direcţia de unde veneau păsările călătoare, rostindu-se: “Ia-mi negretele şi dă-mi albetele”.
Unele legende populare spun că mărţişorul ar fi fost tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte.
Acum mulţi ani, o femeie bătrână care se numea Dochia avea o fiică vitregă pe care o ura. Într-o zi de iarnă cumplită, Dochia i-a dat o haină foarte murdară cerându-i să o spele la râu până devine albă ca zăpada. Tânăra fată a spălat-o mult timp, dar pe cât o spăla ea mai tare, pe atât devenea haina mai neagră! Atunci a apărut un bărbat care se numea Mărţişor şi a întrebat-o de ce plânge. Ea i-a povestit ce i s-a întâmplat. Atunci Mărţişor i-a spus că posedă o putere magică şi i-a oferit o floare roşie şi albă şi a îndemnat-o să mai spele încă o dată veşmântul şi apoi să se întoarcă acasă. Când a ajuns fata acasă, pânza era albă ca şi neaua. Bătrânei Dochia nu i-a venit să îşi creadă ochilor. Ea nu ar fi crezut că fiica sa vitregă va reuşi să îndeplinească sarcina. Deodată, a văzut floarea din părul fetei. “De unde o ai?” o întrebă bătrâna, “este încă iarnă“.
Bătrâna crezu că primăvara a revenit şi plecă cu turma pe munte. Pe drum, vremea era frumoasă, aşa că a renunţat la cojoacele pe care le purta. La sfârşit, a fost însă prinsă de burniţă. Când a ajuns în vârf i s-a arătat Mărţişor: “Vezi cât de rău este să stai în frig şi umezeală” a grăit el, “tu, cea care ţi-ai obligat fiica să spele iarna hainele la râu.” Apoi a dispărut. Bătrâna a rămas singură pe munte, a venit gerul şi oile au fost transformate în pietre. De atunci roşul şi albul simbolizează lupta între bine şi rău, între iarnă şi primăvară…

Ce culoare are fericirea?

Ce culoare are fericirea?

Mă gândesc la culori..ce culoare are fericirea ?
Hmm..
În Galben văd culoarea copilăriei ,chemarea din povestea copilãriei , mi-l amintesc pe Creangă “ ieşi copile cu pãrul bãlai şi râde la soare cã doar s-o îndrepta vremea ..”
Verde…ooo, daa ! Păi , verzi sunt ochii mei 🙂
Verde…cãutãm cu privirea în fiecare zi de primãvarã, cu speranţa cã odatã cu trezirea la viaţã a naturii, vom cãpãta şi noi, tinereţe şi poftã de viaţã…
Roșu…oh , roşul florilor de mac..v-aţi gândit vreodatã câtã fragilitate ascunde floarea de mac, dar cu cât curaj îşi înalţã cupa spre soare, dorind parcã sã fie privit şi admirat ?
Albastru..culoarea apelor în care cerul îşi oglindeşte limpezimea, rugându-mã parcã, sã-i îmbrac culoarea şi astfel sã învâlui în undele sale, pe toţi acei care mã privesc si sa le daruiesc liniste. Vã amintiţi ce bucurie simţi când plin de nerãbdare, te arunci în valuri şi te laşi purtat de legãnatul lor …?
Violet…e-o viorea, o f firavă tămâioara…e parfum de liliac .E melancolia sfârşitului de sãptãmânã, asemeni amurgului când ziua îşi ia rãmas bun şi aprinde cerul, te cheamã parcã sã te opreşti din goana ta şi sã pãşeşti agale, privind în jurul tãu la tot ce te-nconjoarã, alintând cu privirea, oameni şi locuri deopotrivã…
Astfel, cercetându-mi sufletul, am aflat culoarea fericirii mele: lumina din ochii celor ce mã privesc, în care asemeni culorilor curcubeului, se împletesc încrederea, speranţa, bucuria şi dragostea de viaţã, pe care nu o poţi avea decât atunci când dãruind, primeşti fericirea..

Marele Ocean al Lui Dumnezeu

… Aș vrea să existe mai multi oameni care să spună despre ei că sunt fericiți; să fie ocupați să traiască frumos și să găsească frumosul in ce-i inconjoara; imi pare in ultima vreme ca fericirea nu mai este interesantă pentru oamenii din jur; intreb pe cineva de filmul preferat si imi raspunde cu vreun titlu cu multe suferințe, violență sau mai stiu eu ce; și nu pricep de ce să preferi așa ceva;
Stai de vorba cu vreo cunostinta, toate bune si frumoase și din senin incepe să-ți povestească o intâmplare groaznică despre vreun copil sau o alta nenorocire văzută la știri; și nu inteleg ce resorturi interioare te-ar determina sa ții minte așa ceva ba sa simti nevoia sa il inspâimanti si pe cel de langa tine; cineva imi spunea ca astfel de intamplari le dau oamenilor un sentiment de sigurantă , adica sunt norocoși că nu li s-a intamplat și lor; mie imi dau un sentiment de anxietate, nici nu vreau să mă uit intr-acolo…pe mine mă dor tragediile altora…mă dor pur și simplu …
Aș vrea sa fim cu toții fericiți. Și, dacă e să se intample și lucruri mai puțin frumoase să ne facem bine repede. Să fim recunoscători pentru binele din jurul nostru, pentru zâmbetul oamenilor dragi, pentru ca exista oameni care ne sunt dragi…
Adica să fie bine…adică să zâmbim …să fim picături de FERICIRE în Marele Ocean al lui Dumnezeu …

Ghiocelul…

A fost odată o rază de soare, era chiar fata cea mai mică și răsfățată a astrului luminos. Și tocmai pentru că era cea mai mică și mai răsfățată, tatăl ei o lasa sa zburde pe unde îi dorea inima. Și iată că, într-o bună zi, raza de soare a hotărât să se plimbe într-o grădină. Acolo era Raiul pe pământ, nu altceva: flori care mai de care mai colorate și mai parfumate se unduiau sub adierea blândă a vânticelului cald de primăvară!
– Ce-ar fi să aleg eu o floare frumoasă pe care să mi-o prind în păr? a spus raza de soare. Și, repezită cum era, s-a năpustit asupra grădinii, a cules o floare și s-a înălțat din nou în văzduh.
Toate florile din grădină au privit mirate către cer și au început să murmure:
– Ați văzut-o? Era frumoasă? Avea rochie de aur? Ce floare o fi ales prințesa?
– Cu siguranță a cules un trandafir, a spus un trandafir mare, catifelat și roșu, pe care boabele de rouă străluceau ca diamantele în soare.
– Ba eu cred că a fost una dintre noi, a murmurat o lalea galbenă, iar suratele ei dădeau din capete încântate.
– Nici vorbă de așa ceva! Le-a retezat-o un crin mândru. A fost unul dintre frații mei. Nu vedeți ce frumoși și parfumați suntem?
Până și o violetă mică, dar într-adevăr splendidă, a susținut că raza de soare culesese o violetă, și nu altceva.
Numai într-un colț cineva plângea. Era un ghiocel mic și firav, a cărui codiță fusese ruptă de trena rochiei de aur a prințesei.
Cum raza de soare nu era departe, l-a auzit și i-a părut tare rău. Și a rostogolit pe obrajii ei de aur o lacrimă ca o perlă, care a căzut pe codița cea ruptă a ghiocelului, vindecând-o pe dată.
Dar nu a fost numai atât. Prințesa-Rază de soare a venit lângă ghiocel și i-a spus așa:
– Biată floricică firavă, îmi pare tare rău că te-am făcut să suferi! Ce dorință vrei să-ți îndeplinesc pentru a-mi repara greșeala?
– Nu vreau nimic, a răspuns ghiocelul, lăsându-și frumosul căpșor în jos.
– Nu vrei frumusețea trandafirului, parfumul crinului, strălucirea lalelei? a insistat raza de soare.
– Bine, a încuviințat ghiocelul. Dacă vrei într-adevăr să-mi faci un dar, dă-mi voie să răsar primul dintre toate florile, de sub zăpada rece, iar parfumul meu abia simțit să-i facă pe oameni să se bucure și să știe că a venit primăvara!
Și chiar așa a fost. Raza de soare l-a sărutat pe ghiocel și vraja a fost făcută. Apoi a dispărut în înaltul cerului, de unde venise.
De atunci, ghiocelul este prima floare care ne zâmbește dintre peticele de zăpadă în fiecare primăvară, și toată lumea știe că vremea cea urată este pe sfârșite….

Legenda Marțișorului

Legenda Mărţişorului: Tânărul care s-a jertfit pentru a readuce Soarele

Mărţişorul este un simbol al primăverii, al revenirii la viaţă. La începuturi, acesta era reprezentat printr-o monedă, apoi s-a transformat în mici pietre de râu vopsite în alb şi roşu, înşirate pe o aţă.
Odată, Soarele coborî într-un sat, la horă, luând chipul unui fecior. Un zmeu l-a pândit şi l-a răpit dintre oameni, închizându-l într-o temniţă. Lumea se întristase. Păsările nu mai cântau, izvoarele nu mai curgeau, iar copiii nu mai râdeau. Nimeni nu îndrăznea să-l înfrunte pe zmeu, dar într-o zi, un tânăr voinic s-a hotărât să plece să salveze soarele. Mulţi dintre pământeni l-au condus şi i-au dat din puterile lor ca să-l ajute să-l biruie pe zmeu şi să elibereze Soarele. Drumul lui a durat trei anotimpuri: vara, toamna şi iarna. A găsit castelul zmeului şi au început lupta. S-au înfruntat zile întregi până când zmeul a fost doborât. Slăbit de puteri şi rănit, tânărul eliberă Soarele. Acesta se ridică pe cer înveselind şi bucurând lumea. A reînviat natura, oamenii s-au bucurat, dar viteazul n-a ajuns să vadă primăvara. Sângele cald din răni i s-a scurs în zăpadă. Pe când aceasta se topea, răsăreau flori albe, ghioceii, vestitorii primăverii. Până şi ultima picătura de sânge a flăcăului se scurse în zăpada imaculată.
De atunci, tinerii împletesc doi ciucuraşi: unul alb şi unul rosu. Ei le oferă fetelor pe care le iubesc sau celor apropiaţi. Roşul înseamnă dragoste pentru tot ce este frumos, amintind de culoarea sângelui voinicului. Albul simbolizează sănătatea şi puritatea ghiocelului, prima floare a primăverii.
De 1 Martie, românii au obiceiul ca părinţii să lege copiilor la mână sau la gât câte o monedă, pentru ca aceştia să aibă noroc tot anul şi să fie sănătoşi. Punerea mărţişorului se face de obicei înainte de răsăritul soarelui. El este dăruit, în zilele noastre, în principal copiilor, fetelor şi femeilor, pentru a le proteja gingăşia şi sensibilitatea.
Fetele se spală tot anul cu apa din zăpada rămasă până la 1 martie, pentru a fi frumoase şi drăgăstoase.
După 12 zile de purtat mărţişorul, acesta se scoate şi se leagă de un pom roditor, pentru a face multe fructe în anul respectiv. Se mai spune că dacă e vreme frumoasă, atunci vom avea o primăvară însorită….

RISIPEȘTE-MĂ ÎN TINE…!

RISIPEȘTE-MĂ ÎN TINE…!

Risipește-mă în tine, în arsenice cântări,
smulge focului din mine vâlvătăi în sărutări,
pe divane de cașmir îmi așază nemurirea,
lasă-mă să mă tot mir cum mă umple azi, iubirea,
frânge-mi nezăgăzuirea între sâmburi de migdal,
soarbe-mă-n tălăzuirea apei ce mă curge-aval,
stropii tăi de fericire și preaplin de dor nebun
să mă scalde în iubire, să-ți răsar și să-ți apun…
Risipește-mă în tine, ard pe creste, foc nestins,
şi doar ție-ți dau de veste câtă dragoste m-a nins…

Iliana Catanescu

… pentru liniștea din SUFLET

…pentru ieri și pentru azi,
pentru trecut și prezent,
pentru zâmbet,
pentru plâns…uneori,
pentru fericiri,
pentru cuvinte și pentru tăceri,
pentru zile senine,
pentru nopți cu vise pline,
pentru „Epilog” ca început nu ca sfârșit,
pentru căpsunici îndulcite cu dragoste,
pentru muntele-n doi,
pentru tine și pentru mine,
pentru noi,
MULȚUMESC PENTRU TOATE AMINTIRILE …TOATE…